Dor (ne)întâmplător

„Să nu crezi ce-ți spun acum, chiar de eu îți spun”
Sunt în sevraj de pepsi și tutun
Dar sevraj mai mare iubito am de tine
De zâmbete și vorbe parcă prea subtile

Dacă-s exagerat „dă vina pe Voltaj”
Am inima sensibilă mereu în picaj
Aștept ca tu s-o prinzi până nu va ajunge
Să se izbească și să prindă rădăcini în rânced

„10 întâmplări ciudate și-o minune”
Întâmplări n-au fost chiar zece dar minunea rămâne
Mi-ai dezgropat un zâmbet și omul ce-ar trebui să fiu
Dar pe timp ce trece devin iar pământiu

„nu mă lăsa să-mi fie dor”
C-am să mă pierd din nou ușor ușor
Și-am învățat cu timpul că nu țin loc speranțele
De hrană până s-or uni drumurile brațele

Nu ți-am scris…

Nu ți-am scris nu c-am omis ci am fost prea obosit
Dar tot vreau să mai prind cu tine următorul răsărit
Umbrele să-ți stea pe-obraji și palmele mele pe umeri
Să ne plimbăm amândoi dintr-o vineri ‘n-altă vineri

Nu ți-am scris nu c-am uitat dar am fost cam ocupat
Nici cafea nu am băut nici țigări nu am fumat
Dar mi-ai fost mereu în gând și sper c-am să te văd curând
Să îmi spui ce e cu tine la-ntrebări să îți răspund

Nu ți-am scris deși-aș fi vrut dar imaginația
În ultimele două zile vine cam cu rația
Cu tine ar veni complet dar asta e altă poveste
C-aș vrea vieții să-i arăt că loc de mâine mai este

Nu ți-am scris sper să mă ierți cu buzele pe frunte
Nu ți-am vreo două zile tu n-ai scris atât de multe
Încât atunci când reapari deși scrii la fel de bine
Simt că e ceva de rău sau că nu e despre mine

Muza Gândului

Umblai cu raiul după tine
Când te apropiai urcam și eu
Făceai lumină-n sufletu-mi huilă
Atunci am înțeles geneza zâmbetului
Mi-am acceptat din nou soarta de poet
Și-am început să te scriu pe pereții-mi
Raze raze

Îți căutam cu versul iubirea de felină
Cu urme de lumină neagră nevătămătoare
Deși n-aveam adresă
Mă (re)găseam uneori în scrisorile tale
Pe care le lansai în vânt
Căutam la ele să-ți răspund cu dragoste
Fraze fraze

Erai calea mea spre realitate
Sursa mea de energie
Erai ba nu
Ești briza ce inima îmi bate
Muza Gândului ce-l cheamă pe-al tău
Să stea
Brațe-n brațe

tu Poeta

fi-mi tu Poeta
nu doar de la gamma la eta
să vizităm delta
unde se varsă iubirea în noi
unde suntem și oameni și nori
din brațe să ne facem nod

fi-mi tu scriitoare
din zâmbete ce-aleargă la vale
printre clipele ce se plimbă agale
să ne-nvățăm obrajii pe de rost
când străbatem parcuri pe jos
și ne-apropie un vânt prietenos

pune-ți versul pe mine
eu te sărut cu rime
privind ziua ce vine
îți fac din petale mocheta
când tu-mi cânți în suflet orchestra

doar fi-mi tu Poeta

gazdă sufletului

gratii și gudron
gânduri galbene de la nicotină
găsesc garduri pe-un hol cu
grele ghicitori eu sunt prost un
gunoi un suflet
găunos caut un zâmbet să fie
gata acolo când am nevoie când sunt prins de
ger granița să dispară nu
garantez decât pentru iubirea de vers și de ea nu vreau limitatoare când
gonesc să o văd doar ea poate să-mi facă viața din
gri ceva mai suportabil când sufletului
gazdă-mi va fi

Oraș fără sunet

Era duminică. Una dintre acele duminici când mă trezesc pe la 8 dimineața pentru că… așa trebuie. Aveam un scurt drum de făcut, cam de vreo oră. Primul lucru pe care l-am învățat de când circul cu RATB este că un drum de o oră e un caz fericit, dar asta nu înseamnă că nu mi-am luat și căștile la mine, cu intenția de a le folosi. Cumva, premeditasem totul.

M-am urcat într-unul dintre jegoasele troleibuze menținute în viață parcă pe cale artificială; măcar nu era dintre acelea verzi, ci unul alb. Mai bine de jumătate din drum a fost o rutină: aceiași oameni ca de fiecare dată, doar cu alte fețe și cu alte preocupări, însă înscrise în același tipar. Sau… nu?

În momentul acela, tot ce era în afara mea nu se mai auzea din cauza muzicii din căști. Iar muzica nu se mai auzea nici ea, din cauza gândurilor. Era o liniște ciudată care m-a făcut să deschid ochii larg și să privesc mai atent. Pe unul dintre scaunele din față, un domn în vârstă mânuia abil Facebook-ul, însă cu o față de parcă atunci Alexander Graham Bell i-ar fi pus înaintea ochilor primul telefon… sau talonul de pensie. Lângă el, pe scaunele amplasate unul către celălalt, două fete își intersectau privirile asupra unui display de smartphone. Erau foarte energice, ceea ce mă face să cred că tocmai primiseră o nouă temă de la școală și deja discutau cum să o rezolve. Sau poate se uitau pe Tinder. Poate.

Un caz aparte a reprezentat, însă, tipul care se afla lângă mine de cine știe câte stații. Un tânăr de cam aceeași vârstă cu mine, care avea și el căștile în urechi. Știi persoanele alea care nu pot asculta muzica liniștiți și simt nevoia să țină ritmul dând din cap sau din degete? Recunosc, și eu mai fac asta câteodată. Dar băiatul ăsta nu făcea doar atât, nu… El se scutura de parcă avea acces exclusiv la alertele lui Guran. Judecând după mișcări, aveam aproape certitudinea că asculta endemica „Dragoste din tei” a legendarei trupe din stratosferă, cunoscută și sub numele de O-zone. Știți voi, din vremea aia când se punea Akcent pe dansul sincron. Începusem să mă tem că mă va lovi când va ajunge la rondă-flip sau că va dezechilibra troleibuzul când va face pirueta.

Am făcut un efort și mi-am abătut atenția de la tot ce era în jur. Muzica tot nu se auzea. Doar muza. Dar ea era în cu totul altă parte a orașului, iar eu mă surprindeam pentru a nu știu câta oară gândindu-mă la viitoarea ocazie când am să o întâlnesc. Îmi era un dor teribil, la fel ca acum. În aceeași notă, în dreapta, puteam vedea, prin intermediul dansului, „De ce plâng chitarele”…

Lua-te-ar dracii, Gurane, cu alertele tale!

căsătoria cu o ceapă*

mă aflam pe un câmp nearat când am văzut-o
m-am dus la ea cu bocancii plini de noroi
și am smuls-o năpraznic din zestre
am vârât-o în traista plină cu bulbi
în timp ce-i sorbeam aroma din creștet

am trecut-o pragul bucătăriei
și-am întins-o erotic pe masă
i-am tăiat un inel din ea însăși
înainte s-o ard în tigaie
și când te gândești că ea voia să se mărite c-un praz

*exercițiu creativ în cadrul seminarului de Psihologia educației