ruda morții

zâmbetul mi-e o ruină
pe aici trec suflete fără cap
toate sunt unul – al meu

furtuna se-nvârte în mine
eu o rădăcină uscată
pe care călăii cinează

visul e-o umbră ce strânge
vene de sârmă ruginită
la umbra apocalipsei

mi-e sete de urletul vieții
închis într-o inimă de lemn
cu frunzele pe moarte

respiră sfârșitul în mine
fug lupii cu salcâmi în spate
când în mine erupe un fulger

arde timpul pe masa tăcerii
cu ștreangul de gât ghilotina
zâmbește și râde haotic

cântă apusul la arme
dirijor e sinistrul sfârșit
care dezgroapă speranțe

tu vii ca o suflare ce salvează
luând mințile ducându-le-n lethe
domol ca o rudă a morții

îmi așez capul pe sânul tău
ți-l sărut în agonie
zâmbesc cu ultima picătură de lumină

îmi închid pleoapa peste tine

Motiv de

Cât de primăvară ești
Când soarele îți scrie versuri
Aș vrea să fiu și eu un fenomen
Să-ți înfloresc în suflet

Chiar dacă sunt umbră
La mine nu găsești răgaz
Și norii toți încep să-mi plângă
Timpul uscat din pahar

Mă rănește orice vis
Și speranța mea nebună
Ca o iederă pe gât
De gropi mă spânzură

De-mi ești moarte sau doar vis
Nu vreau să mă trezesc sau să fiu viu
Deși mi-ar plăcea ca eu
Să-ți fiu motiv de primăvară

Nisip și pietre

Ochii mei aud nisip și pietre
E sufletul care se-mbracă în uitare
Când timpul blocat în statuete
Îi face tristeții de mâncare

Pielea își face bagajele
S-a plictisit să leviteze
Când cerul și-a uitat dozajele
Și lumea vrea să derapeze

Oprit în ciob de lacrimă
Un zâmbet rătăcit își strânge urma
Dogoarea depărtării e prea aprigă
Când fericirea nu-i face cu mâna

Sub fiecare pas simt o tăcere
Un puls firav pierdut prin ghete
Îmi beau otrava cu plăcere
Când moartea îmi promite iubiri perfecte

Închid tot ce-am simțit într-o clepsidră
Și-o tot răstorn pân-amețesc
Mi-e plecată mintea în derivă
Vin după ea cred că la tine o găsesc

Până s-or sutura rănile parcului
De vorbele-ncrustate în secundă
Are timp inima să se ascundă
Căci tăcerea ta n-o să aștepte

Să-mi arunce-n piept nisip și pietre

De-aș fi acasă…

Trebuie să menționez încă de la început că scriu aceste cuvinte impulsionat de o nouă probă de la Spring SuperBlog 2017, propusă de AIA Proiect, pentru că nici inspirația, nici starea mentală actuală nu îmi permit să fac o altfel de introducere. Nu îmi mai am gândurile acasă și tocmai despre case aș vrea să vă vorbesc. Și nu oricum, ci din perspectiva unui blogger. Voi pleca de la premisa că locul în care te desfășori mental (blogul) și cel în care te desfășori fizic (mediul încojurător restrâns la locuință) se află în concordanță cu ordinea sufletească a individului. Păstrând această paradigmă am să îmi imaginez cum ar arăta în acest moment un ipotetic proiect de casă făcut de mine.

aia-proiect

Orice casă, chiar și una dezordonată, cum ar fi a mea, trebuie să înceapă cu un hol în care să îți poți depozita câteva lucruri precum hainele de exterior, încălțămintea ș.a. Al meu ar avea în plus și ceva mobilă, așezată pe pereți, probabil, căci holurile nu sunt recunoscute pentru spațiul vast pe care l-ar putea oferi. În mod sigur s-ar afla acolo o canapea pe care să mă întind oricând am chef, dar și o măsuță pe care să servesc cafeaua și să îmi țin laptopul. Undeva, între chestiile astea, s-ar afla înghesuită ușa către camera următoare.

În camera de zi ar fi extrem de multă lumină, care ar intra pe cele n ferestre aflate pe cei n+1 pereți. Aici nu ar exista televizor, dar, pe tavan, ar fi amenajat un ecran de proiecție pentru filme, pentru jocuri etc. Tot aici s-ar mai afla niște fotolii foarte confortabile și o măsuță pentru cafea și pentru laptop.

Ieșind pe aceeași ușă pe care am intrat ajung în camera de dormit. Aici e un pat foarte scund, șifonier, măsuță de cafea, măsuță de laptop, ai prins ideea. Fiind o cameră ceva mai mică decât sufrageria, ușa nu a mai încăput pe pereți și a fost montată în podea. Ceea ce înseamnă că în camera următoare ușa se va afla pe tavan.

Această cameră e spațiu de depozitare. Aici sunt atât lucruri utile, cum sunt compoturile, dulcețurile și murăturile, cât și diverse chestii mai puțin utile, care s-au strâns de-a lungul timpului. Însă, cum îmi place să lucrez de oriunde m-aș afla, căci inspirația nu cunoaște limite spațiale (și nici temporale, ceea ce intră destul de des în conflict cu nevoia mea de odihnă), bineînțeles că ar exista și aici nelipsita măsuță, atârnată pe undeva.

În camera următoare trec direct prin perete. Nici nu știu în ce cameră sunt, câte camere sunt, de ce sunt. Știu doar că ele există. Știu că o posibilă formă a lor, văzută din exterior, ar fi ceva neregulat. Mai știu că această construcție ar fi înconjurată complet și simultan și de pământ, și de aer. Dacă aș trăi aici, tot simultan, nu aș ști nici cum să intru, nici cum să ies.

Cu asemenea proiecte case, nereferindu-mă doar la locuințe, probabil aș înnebuni. Să fac o destăinuire: dezordinea asta nu este o cauză, ci un efect. Nu îmi mai am gândurile acasă, de fapt ele nici nu par să mai aibă o casă. Au ajuns să doarmă pe sub poduri, să mănânce frunze din copaci și să se „distreze” căutând muze. Gândurile mele și-au pierdut identitatea, nu mai conștientizează ce sunt. Ele nu mai au un rol, ci doar sunt.

Tot încerc să reconstruiesc casa sufletului, una în care să se poată trăi, dar nu găsesc fundația, iar pereții poetici nu sunt nici pe departe la fel de rezistenți ca cei din cărămidă. Însă, cât timp sunt în căutări, mă rezem de timp, aprind soarele dimineața ca să pot să scriu și mă așez pe un scaun la masa de cafea pe care îmi țin și laptopul. Pentru că inspirația nu cunoaște limite temporale (și nici spațiale, ceea ce intră des în conflict cu nevoia identității de locuință a gândurile mele).

Dat afară în și din propria locuință mentală, nu-mi rămâne decât să continui demersurile pentru a o (re)construi exact în modul în care mi-aș dori ca ea să arate. Dacă nu te-ai simțit respins/ă de modul în care aș arăta de-aș fi acasă, te invit să vezi cum aș fi dacă m-aș afla la mare.

Tu ești muza

Tu ești muza
Când îmi aduci planetele aproape
Ca să ți le ofer

Tu ești liniștea
Când mușcă dorul din mine
Și sufletul mi-e ulcer

Tu ești viața
Când sunt gol și stins
Mă pătrunzi

Tu ești zâmbetul
Când eu sunt trist
Cu tine mă-mprumuți

Tu ești eu
Când existăm unul în altul
Stai așa

Că atunci când închid ochii
Nu dispari
Îmi ești visul și iluzia

bolnav de brațe

sunt bolnav de lipsă de brațe
îmi târăsc ochii printre litere
las vârtejul lumii să m-agațe
înălțimile să mă spulbere

sunt bolnav de buze uscate
ce-i cântă nebuniei
un blestem de lăsat inima în pace
în pântecul depresiei

sunt bolnav de lipsă de tine
sunt umbră sunt clopot sunt urlet
sub tundră sub munte sub câmpie
aștept infinitul să vie

cu tine de mână

Spam cu poezie

Până ni se vor alinia cărările
Și ni se vor epuiza răbdările
Cu versul ne vom atinge visările
Cu ploaia ne vom stinge frustrările

Până când brațele ni s-or cunoaște bine
Și vor aluneca pe gâturi cu iubire
Vom sta ca pomii-n prag de primăvară
Neștiind dacă să cadă sau dacă să răsară

Până când buzele vor cere-acoperire
Inimile-ar ieși din nedumerire
Până când o să îți placă și ție
Am să continui să fac spam cu poezie