Pereți de piele

Ploua. Fugeam către stație pentru a prinde ultimul transport care m-ar fi putut duce acasă. Apa care îmi pătrunsese în hainele ochilor îmi arăta o lume ștearsă, scursă și reparată fără pricepere, chiar în grabă. Am strănutat puternic, apoi, când am deschis larg ochii, am văzut cum mașina salvatoare luase pe altcineva în locul meu sau, în cel mai rău caz, plecase cu un loc liber. M-am sprijinit de o bancă să îmi odihnesc gândurile și să caut un adăpost. Am început să merg aiurea printre blocuri. La unul dintre ele, cu intrarea mai ascunsă, dar sub care era un loc foarte bun pentru a mă adăposti, m-am oprit. Am închis ochii și totul s-a luminat subit.

O umbră strălucitoare venea șchiopătând către mine. Nu avea o formă foarte precisă, însă parcă mă recunoșteam pe mine în ea. Era viața și venise să stăm de vorbă. Aveam atâtea reproșuri să îi spun încât abia așteptam. M-am trezit cu o mână în gât care îmi ardea toate gândurile și care m-a rezemat de peretele uscat, dar rece. Nimeni nu a scos un cuvânt, însă am avut o discuție. Viața mă acuza că știu doar să dau vina pe ea pentru tot ce mi se întâmplă, că nu știam (nu aveam de unde) că și ea primește ordine directe de mai sus, că și ea s-a săturat să vadă atâta lipsă de profesionalism din partea șefilor, atâta lipsă de încercare. Era mult mai bătrână decât mine, doar doctorii în frumusețe o ajutau să se mintă că încă există.

Mi-a spus că nu știu ce înseamnă să nu faci nimic altceva în afară de a fi. Din exterior pare simplu. Însă, secretul frumuseții ei poate fi văzut doar din interior. Ea este deja închisă în pereți de piele umană, dar noi găsim mai facil privitul în afară. Dacă pentru oameni există tratamente pentru piele uscată, ea are nevoie de mult mai mult, însă de nimic fizic. Are nevoie de gânduri, de simțiri. Viața e o ființă într-o ființă, chiar dacă, de multe ori, cele două entități trăiesc separat.

Viața are căderi nervoase. Noi spunem că am avut o zi proastă; nu înțelegem. Oamenii folosesc șampoane anticădere a părului, viața, anticădere de „calciu”. Sau ceva de genul, că eu nu am avut curaj să cer detalii sau să mai răspund cumva; doar ascultam. Știam că uneori pot fi ignorant, știam că, totuși, am o mare capacitate de înțelegere, dar așa ceva nu puteam cuprinde. Nu cu mintea; și se pare că nici nu trebuia. Acționam greșit. Mă lăsasem atât de purtat de timp și corp încât uitasem că am o viață. Una care nu trebuie să aibă grijă de mine, ci eu de ea. I-am spus că nu știu cum să fac asta și i-am cerut o derogare. Am primit-o, fiind avertizat că nu va fi permanentă…

Când am deschis ochii s-a făcut din nou întuneric, dar acesta a început imediat să pălească. M-am dat jos din pat și mi-am început rutina matinală. Avusesem încă un vis pe care nu îl puteam povesti nimănui, dar simțeam și niște arsuri în formă de degete pe gât; iar de fiecare dată când clipeam, vedeam alb…

 

*poveste inspirată de Farmec și scrisă pentru SuperBlog 2016

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Pereți de piele&8221;

Comentezi? Te provoc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s