Spitalul de dincolo

„Nu credeam că am să pot ajunge până aici!” spuneam în timp ce eram împins pe holurile albastre și întunecate pe patul cu roți care scârțâiau a melancolie și uneori se împiedicau ca fericirea de nori. Cineva tot vorbea, cred că cu mine, dar eram prea buimac și absorbit de importanța dialogului interior pe care îl aveam. Oasele refuzau să îmi mai acorde sprijin, carnea refuza să le mai ofere adăpost, iar sufletul se simțea ca și cum ar merge gol, de unul singur, la o paradă.

Am intrat sau, mai bine zis, am fost târât într-un salon cu zeci de paturi și aruncat într-unul dintre ele. Lumina de aici era atât de intensă încât puteam jura că am ajuns „dincolo”. Simțeam cum zecile de ochi x2 plecaseră din orbitele lor pentru a mă studia. Mergeau pe picioare mici de furnică și lăsau în urma lor dâre ca melcii. La fiecare 3 pași clipeau. Simțeam cum sângele ciocăne în vene, dar nimeni nu îl bagă în seamă. Eu eram prea ocupat cu înțelegerea locului și situației în care mă aflam.

Traduceri sufletești și traduceri medicale

Când m-am mai dezmeticit, am observat că erau 3 doctori lângă patul meu, care comunicau mai mult prin semne și grimase, arătând mereu către niște foi. Mi le-au arătat; eu le înțelegeam (era istoricul meu medical), ei nu. Le-am notat pe o bucată de hârtie un link către o agenție de traduceri medicale și au plecat grăbiți. Pesemne că ceea ce aveam era grav și nu suporta amânare.

Între timp, ochii mi se dădeau în carusel, coborau amețiți pe pereți și mi se închideau în palme. Inima se închisese într-una dintre camere și își cresta mușchii, bătea nervoasă dintr-un picior, imprimându-și talpa pe coaste. Plămânii hiperventilați făceau loc înăuntrul lor tuturor spaimelor care mă țineau legat de pat. Părul din cap parcă dorea să fugă ca un copac din calea furtunii.

Dodecaedru cardiac

Un zgomot, la început abia perceptibil, a ajuns să sufoce încăperea. Plesnea în paturi și neoane, aruncând scântei ecoului care nu mai făcea față. Ochii mi-au sărit pe pereții alcătuiți din diverse corpuri geometrice și săreau de pe unul pe altul. Între, alei întortocheate, toate având propria lor geometrie. La un moment dat, ca și cum o seringă s-ar fi înfipt în sistemul circulator al energiei electrice din clădire, s-au stins luminile.

Când s-au aprins, doctorii erau din nou lângă patul meu. Nu mai aveau nicio hârtie în mâini și nu mai erau crispați. Ba chiar vorbeau degajați, râzând uneori. Alături de ei era un translator care îmi povestea cum ei s-au agitat pentru a fi siguri că nu pățesc nimic, deși au aflat apoi că nu aveam absolut nimic grav; începuseră deja tratamentul și urma să plec în ziua ce avea să vină.

Dar eu nu îl ascultam. Eram prea ocupat cu înțelegerea locului în care am să ajung când voi pleca de aici. Încercam să dau fricile afară din mine, cu toate bagajele și cu un șut în fund. Iar monologul interior nu mai căpăta niciun răspuns…

swiss-solutions-en

*poveste inspirată de Agenția de traduceri Swiss Solutions și scrisă pentru SuperBlog 2016

Anunțuri

Comentezi? Te provoc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s