Ochi în talpă

În vara care tocmai a trecut, dar și în restul zilelor până chiar în prezent, m-am trezit uneori foarte devreme. Înainte ca soarele să deschidă obloanele zilei, înainte ca orașele să își înceapă fibrilațiile. Iar primul lucru pe care îl fac mereu este să beau o cafea, însă nu făcută de mine, ceea ce înseamnă că trebuie să ies din casă. Așa că, pentru a ieși, încalț tenișii mei preferați și plec. Ei sunt cei care încep, continuă și termină toate poveștile și plimbările. Ei, nu eu, au învățat parcurile, șoselele și trotuarele.

Întotdeauna m-am simțit cel mai comod în pantofi sport bărbătești, indiferent de „ocazie” sau de „evenimentul” la care participam. Simțeam că mă pot urca pe pereți și pe copaci, pe amintiri și pe visuri. Simțeam că pot fugi înapoi în timp și, de multe ori, chiar am fost nevoit să o fac. Nu oboseam niciodată să merg, indiferent de distanță, indiferent de oraș și, cel mai important, niciodată nu mă rătăceam. Fie că purtam pantofi sport Adidas sau de la alt brand.

Prin aceste locuri unde mă duceau picioarele o căutam pe cea încălțată cu pantofi sport de damă care să completeze încălțămintea sport pe care o purtam eu. Și, după cum știu toți cei care mi-au citit articolele pe care le-am scris de la începutul verii până acum, nu prea am găsit-o. Însă am continuat să merg, fără să mă doară tălpile și, de fapt, fără niciun fel de neplăcere datorată plimbărilor lungi pe căi sangvine, zâmbete line și ecouri de voci ce stârneau valuri și furtuni alpine.

Cu timpul, am încercat să-mi fac tenișii mai răbdători și înțelegători, să nu mai alerge încotro îi împinge inima. Trebuie să recunosc că nu am reușit! Orarul meu începe mereu mult mai devreme decât ar trebui, timp în care sunt doar eu, orașul, încălțămintea și o imagine din ce în ce mai difuză, dar care refuză să-mi iasă din minte. Uneori se suprapun alte imagini, însă picioarele mă poartă mai departe. Și cât aș vrea să mă opresc, nu pentru o clipă, două, ci definitiv! Nu am unde. Aici nu este stație și pantofii mei sport, mereu odihniți și gata de o nouă călătorie, fie ea fizică sau mentală/spirituală, se retrag la Depoul Cuier. Niciodată nu afișează „Defect”, niciodată nu strigă după o reîncărcare. Eu fac asta, însă se pare că, înaintând în vârstă, îmi pierd din volumul sonor. Dacă nici măcar eu nu mă mai aud, cum ar putea altcineva să o facă?…

*poveste inspirată/reamintită de Answear.ro și scrisă pentru SuperBlog 2016

Anunțuri

Un gând despre &8222;Ochi în talpă&8221;

Comentezi? Te provoc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s