Aceeași altă casă

… simțeam că mă aflu în cădere, în întuneric, în mine. Țineam ochii închiși și palmele îndreptate în jos pentru a amortiza un eventual impact. Am început să aud claxoane și mi-am dat seama că sunt bine; am deschis ochii să văd unde am aterizat. Nu eram cu niciun centimetru mai departe de unde plecasem, strada era la fel, mașini parcate. Dar când mai bine în jur eu mă uitasem, vedeam aceleași alte case. Mi-am luat pașii în rucsac și am plecat, obosit de drumul stat pe loc. Voiam să mă odihnesc imediat, simțeam cum îmi pierd vederea și mă sufoc.

După cum ziceam, vedeam proiecte de case necunoscute, dar parcă familiare, așa cum apăreau cândva pe pagini multe casele viitorului în ziare. M-am îndreptat spre adresa mea din buletin și, Surpriză!, cheia s-a potrivit. Mă aștepta cuierul lângă ușă și apa pentru ceai era deja la încălzit. M-am așezat pe canapea și o hologramă a pornit, îmi prezenta e-mail-urile necitite, fără să uite de „bine ai venit”. O masă apare pe rotile cu mâncarea aburind, pornește muzica cu o piesă emo. Următoarele ore mă găsesc citind, cu gândurile în cap un fel de domino.

S-a întins canapeaua, era deja târziu, ca și acum. Scrumiera apăru instantaneu pe masă- înainte să mă culc obișnuiam să trag un fum. S-au stins luminile toate, doar așa puteam să dorm, iar ziua lungă pe care o aveam în spate m-a băgat mult prea rapid la somn… Dar vine dimineața și draperiile se trag, mă uitam în stânga lângă mine, priveam cu drag. Când m-am ridicat, era deja cafeaua gata, pe telefon programul, câteva sfaturi și un mesaj frumos; mi-am aranjat cămașa și cravata, mi-am luat elanul, gunoiul era plecat singur la coș. Mașina, încălzită; nu era iarnă, ca acum. Nici agenda mea nu era grăbită, așa că n-am plecat direct la drum. M-am abătut printr-un parc ca să mai scriu câte ceva, dictam direct din minte în timp ce contemplam de pe canapea… La o oră mai târzie, parcul prinse grai și-mi spuse: nu te grăbi să ajungi la muncă, ești răcit, reconfigurez traseul către farmacie ca să-ți iei sirop de tuse. Așa am și făcut și mi-am dat seama că acasă mă aștepta o poveste prea frumoasă. Am anulat absolut tot ce aveam în plan, fără vreo scuză. M-am întors înapoi ca să mai sărut o buză. Știa că vin și mă aștepta în prag cu o carte. Aceasta urma să fie scrisă de la îmbrățișare mai departe.

Totuși, spre seară, mi-am dat seama că sunt în viitor și trebuie să merg înapoi; timpul mă trăgea ca o gheară. Aș fi rămas aici, era nesperat, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă ceea ce vedeam exista cu adevărat. Cred că am și aflat răspunsul, dar nu am să îl spun, nu are rost; te rog, când mă vezi, ridică-mi corpul inert de pe jos! Adu-mă aici, exact în locul în care îmi stă mintea când scriu, zâmbește-mi ca să mă asiguri ca încă mai sunt viu!

aia-sigla-2016

*poveste inspirată de biroul de proiectare AIA Proiect și scrisă pentru SuperBlog 2016

Anunțuri

Comentezi? Te provoc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s