Poveste în blugi

Doar că nu m-am născut în blugi, în rest mi-am petrecut mai tot timpul în ei, ca într-o extensie de piele. Prima căzătură serioasă cu bicicleta, îmi amintesc și acum, în praful de la țară, care mi-a lăsat urme în ambii genunchi și într-un cot. Apoi, când am învățat să o stăpânesc, tot în cârpe albastre eram îmbrăcat. Erau ca un al doilea strat de epidermă, martori și uneori victime ale năzbâtiilor copilăriei. Erau scutul meu împotriva zăpezii sau, vara, o protecție în plus când escaladam pomii livezii. Mă camuflam în ei când mergeam la furat de fructe, în ei mă ascundeam în gerul de pe munte.

Dar am mai crescut puțin și pantalonii au crescut și ei direct proporțional. Au început și ei să meargă la școală cu mine. Le plăcea să scrie poezii și să cânte la pian. Le plăcea ploaia și zâmbetele fetelor. Le plăcea să joace jocuri pe computer și începuseră să uite lucruri. Începuseră să facă plimbări prin locuri frumoase și să meargă fără frică printre frunze uscate și castane. Păreau chiar niște nădragi inteligenți, care mergeau la olimpiade școlare, deși mai mult obligați decât de bună voie. Apoi a venit timpul când și-au dorit să fie mai liberi.

Și a venit timpul ca hainele din denim să meargă la liceu. A venit timpul să se apuce de fumat și de lipsit de la ore. Au început să joace jocuri pe computer timp de ore întregi, până au devenit skinny. Timpul trecea și ei nu îl înțelegeau, dar încă aveau versurile de partea lor. Au început să asculte și foarte multă muzică, chiar străină, ceea ce le completa noțiunile învățate la școală. Spre sfârșitul liceului au început să consume și alcool, nu în cantități mari, dar destul de des. Asta înseamnă aproape zilnic. Apoi s-au pierdut cu totul…

Pantalonii levi’s au ajuns într-un oraș nou, pe care nu îl puteau cuprinde cu mintea, cel puțin la început. Dar lucrurile s-au sedimentat destul de repede. Totuși a rămas faptul că nu puteau cuprinde noul oraș cu inima. Zilnic intrau și ieșeau noi idei, noi alei, noi fețe de femei. Până când o imagine a rămas în minte și neuronii începeau să strige. Însă vorbele nu ajungeau la suprafață. Am rugat blugii să meargă mai încet, dar, ca și timpul, nu puteau fi opriți sau încetiniți. Acum i-am lăsat să se odihnească pe un scaun, iar eu aștept ziua de mâine cu Cola în pahar… și o țigară care mă ajută să îi scriu ei….

*poveste amintită de Answear.ro și scrisă pentru SuperBlog 2016

Anunțuri

Un gând despre &8222;Poveste în blugi&8221;

Comentezi? Te provoc!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s