De-ale gurii

Am ieșit la piață să iau de-ale gurii
Și mi-au zis că n-au și
Să încerc în altă parte

Am fost la dentist să iau de-ale gurii
Mi s-a spus că ei nu se ocupă cu așa ceva și
Că am fost prost informat

Am fost la un meci de box să caut de-ale gurii
M-au ignorat
M-am bucurat

Apoi te-am găsit pe tine prin parc și
Am știut sigur că ai
De-ale gurii săruturi

atenție! căderi

WP_20170318_07_27_11_Pro

mi-a căzut un fir de soare
în cafea
când ți-ai ascuns un zâmbet
după ceașcă
și râsul din centrul galaxiei pornea
să repare timpul

mi-ai căzut în inimă
bucluc
n-am scară să te scot
și nici nu vreau
prinde-mi sufletul în brațele-ți
mănușă

a căzut din jur
chiar și ce nu era
tu ai venit cu stoc
de cărămidă
să reconstruim împreună
Fericirea

minimioare

eu de fapt nu am inspirație
recunosc
nu știu să dresez cuvinte
și nici nu mai e voie la circul vieții
să te prezinți cu vorbe sălbatice
așa că rămân pe undeva pe afară
cu o turmă
de minimioare
care se țin după mine
acum și după tine

Dac-aș fi la mare…

Dac-aș fi la mare, m-aș trezi pe plajă după o noapte de spus povești și cântat în jurul focului. I-aș recita poezii și aș lăsa-o să mi le soarbă direct de pe buze. I-aș aranja pălăria de soare pe care i-o tot dărâmă vântul și, dacă s-ar opri vântul, i-aș dărâma-o eu, ca să pot să i-o așez din nou. Aș alerga după ea în slow-motion, ca într-o reclamă la loțiune bronzantă. Aș face tot felul de mici tâmpenii și, probabil, aș adormi tot pe plajă.

Aurora2-300x165

Dac-aș fi la mare, nu aș rata ocazia de a scrie ceva pe blog chiar de acolo. Pentru că nu îmi place să stau la soare, aș savura de pe un șezlong umbrit un cocktail după o zi plină de distacție la piscină. Aș face pe ghicitorul în băuturi și i-aș spune toate lucrurile pe care le știe deja, pe care i le-au mai spus și alții, însă nu cum le-aș spune eu. Dacă nu va bate vântul, îi voi deranja pălăria, dar și părul. Și, dacă va fi o zi excesiv de călduroasă, care să îmbie la leneveală și reverie, probabil că voi adormi și pe șezlong.

Dac-aș fi la mare, am face fotografii. Eu aș fotografia-o pe ea, ea pe noi. Eu aș captura cele mai neînsemnate scenarii, iar ea pe cele mai importante. Ea s-ar ocupa de scenele de zi, iar eu de cele de noapte. Am face poze la poezii și am scrie versuri despre imagini. Ne-am uita unul la celălalt ca doi tembeli îndrăgostiți, apoi am închide ochii. Însă importante nu ar fi imaginile salvate în aparate, ci acelea create… în minte. O imagine nu valoarează cât o mie de cuvinte dacă n-are și cuvinte…

Dac-aș fi la mare, m-aș relaxa în Hotel Aurora Mamaia, cu muzica mea preferată și alături de prieteni. Aș găsi ceva de făcut și, chiar dacă n-aș găsi, tot n-ar fi timpul pierdut. Ar fi o pauză de la oboseala cotidiană, o schimbare de peisaj atât de necesară. Ar fi un timp de cunoaștere, de inspirație și de creație. Ar fi evadarea din atâta agitație, un studiu sufletesc bazat pe observație. Din când în când, aș rosti câte o incantație de adorație, că-mi stă-n vocație și ar fi o prea bună locație de meditație. Abia aștept să se creeze această situație!

Dac-aș fi la mare… nu, nu așa trebuie gândit. Vara asta VOI FI la mare, că n-am mai fost de mult! Voi merge s-o pictez și s-o ascult. Nu marea, ci pe ea. N-o voi mai visa, ci o voi îmbrățișa. O voi apăra și, din când în când, voi lăsa doar vântul să-i deranjeze pălăria, ca eu să i-o pot așeza.

cred că voi ajunge la hotel la mare prin mai
să scriu des versuri despre cum te miști sau stai
să ne danseze umbrele că eu nu știu dansa
tot ele să cânte când ne va lăsa vocea
voi ajunge acolo pe aripi de vers
și-am să am grijă ca nimic să nu fie șters
acolo ar deveni perfectă vara asta

mai trebuie să vină doar ea

*vis inspirat de Hotel Aurora Mamaia și transcris pentru Spring SuperBlog 2017

Bună sunt Ștefan și sunt depresiv

Bună
Sunt Ștefan și sunt depresiv

Mi-am dat seama de asta în urmă cu un an
Când degetele mele imaginare au început să mângâie piepturi străine
Ochii mei ipotetici au început să sărute buze clandestine
Când zâmbetul soarelui de după amiază avea chip uman
Și toate tăcerile cu aceeași voce îmi cântau

Bună
Sunt Ștefan și sunt depresiv

Mi-am dat seama de asta în urmă cu un an
Când aleile parcurilor de picioare mă strângeau
Când puneam umbrele sub ochi deși cerul era senin
Și ascultam pași care știam că nu vin
Atunci când fiecare umbră era o noapte

Bună
Sunt Ștefan și sunt depresiv
Mi-am dat seama de asta în urmă cu un an

Bună sunt Ștefan și sunt depresiv
Mi-am dat seama de

Bună sunt Ștefan
Și sunt amnezic

Bună
Nu mai sunt Ștefan
nu mai sunt ștefan
nu mai sunt…

Ce e Pluto?

e un motiv de ceartă
între poeți și cercetători
e limita de care te lovești
când ești cu capul în nori
e ghidul și răspunsul la multe întebări
e tăcere și vorbă în pauzele dintre stări
e bibeloul cu care fugi pe scări
și te împiedici dar nu se face țăndări
e aproape o minune
aproape o credință
aproape ceva

Pluto e dragostea noastră
atât de îndepărtată
că nimeni nu crede că ea există
uneori nici măcar noi

Nu-i spune ce simți și o vei pierde…

Nu îi spune ce simți și o vei pierde definitiv. Sau nu. Pentru că nu a fost a ta niciodată. Iluzie

Scriu chestia asta ca un răspuns nesolicitat la articolul Alexandrei, care lansează în eter întrebarea: de ce nu îi spui direct ce simți? Eu cunosc o posibilă cauză pentru care se întâmplă… tăcerea.

Tăcerea se întâmplă când ești nesigur. Nu ești nesigur de sufletul tău, ci de ceea ce s-ar putea întâmpla, lucru firesc până la un anumit punct. Ți-au slăbit siguranța toate dezamăgirile alea din trecut, care au fost multe, iar tu ai un suflet care se imprimă ușor cu dor. Au fost multe pentru că noi, bărbații, supraestimăm interesul unei femei față de noi, iar la ele e fix invers (nu știu cine a zis asta, dar e pe internet, deci sigur e adevărat :)) ).

Cum să-i spui, când ultimele astfel de mărturisiri te-au adus în fața unui adevăr atât de greu de suportat încât te-a aruncat în cea mai neagră depresie posibilă? Cum să-i spui că ea ți-a înlăturat depresia ca și cum te-ar fi dezvelit dimineața ca să te roage să faci cafea? Căci, cu o astfel de istorie, parcă bănuiești răspunsul și nu vrei să te întorci în locul ăla unde nu există viață, dar parcă nu e nici moarte; ești la intersecția dintre două lumi, înregistrezi ce se întâmplă în ambele, dar nu o poți simți pe deplin pe niciuna. Cum să-i spui că îți e atât de dor încât deja simți cum revine depresia?

În situația asta preferi să rămâi în iluzia creată de tine, chiar dacă și asta te distruge, pe lângă tăcerea ei. Pentru că nici ea nu va spune nimic. Și, într-adevăr, o vei pierde din cauza acestei frici, frica de a te pierde pe tine însuți, lucru care se va întâmpla oricum. Nu știi cum se poate evita tăcerea, dacă ai ști, i-ai spune…

Pardon! Trebuia să scriu toate cele de mai sus la persoana I, singular…