dă-mi

Bucureștiul meu de toate zilele
dă-mi dragostea ce-o caut și păstrează tu pastilele
redă-i sufletului harta
și păstrează tu iarba
vreau un fotoliu mic pe-un hol gol
n-am nevoie de prafuri sau alcool
nu mă mai omorî cu speranțe
dă-mi o inimă și două brațe

cadou

Mai puțin de la blogger
Mai mult de la poet
O rimă solitară
Dar zâmbete buchet

De-ar vinde fericire
M-aș angaja la mec
Să-ți dau râsete pe datorie
Aici sau la pachet

Să-ți patinez prin vene
Aș învăța balet
Să-ți construiesc viitorul
M-aș face arhitect

De-ar fi să cad în groapă
N-aș putea să mă opresc
M-aș face vânt de primăvară
Să te ating când te-ntâlnesc

scriu la infinit

totul e atât de poetic în jur
și-aș vrea să fii și tu aici îți jur
chiar dacă plouă în mijloc de primăvară
noi să ne zâmbim cum am făcut-o prima oară

chiar dacă e frig să ținem poezie-n haine
să ne încălzim cu rime după fiecare ploaie
să alergăm pe cerul imaginațiilor noastre
unde este imposibil să existe dezastre

să scriem în parcuri prin baruri sub stele
închidem inimi în zaruri dar ele
au propriul lor joc nu pot să-i pun stop
deloc suflet n-am că ți l-am dat breloc

pe loc stau de dor ard ca pe foc
când te sărut simt că în sfârșit am noroc
și aș putea să-ți scriu până la infinit
dar mai lasă-mă-n brațele tale un pic

Dacă

Dacă ăsta ar fi ultimul vers
Și mi-aș întinde speranța-n neștire
M-ai prinde din mers?
M-ai coase de tine?

Dacă asta mi-ar fi ultima strofă
Și restul mister
I-ai prinde un sărut pe boltă?
Sau o îmbrățișare la parter?

Dacă viața mi s-ar sfârși în fața unei uși
Și m-ai găsi când ai deschide
M-ai iubi sub un corcoduș?
Mi-ai pune pe buze stafide?

Dacă aș fi o simplă poezie
Din volumul tău nepublicat
Pe coapsele tale m-ai scrie?
Sau pe glezne? Sau pe braț?

Dacă asta ne-ar fi prima întâlnire
Ai vrea și tu să nu exista ultima?

Dă-mi voie

Am o poezie scăpată pe jos
Ridic-o tu te rog frumos
Șterge-o de praf și dac-ai vrea
Pune-o în poșeta ta

Să vadă lumea

Am vers claustrofob
Și-am prins în inimă microb
mă îndrăgostesc de infinit
Și să nu pot să îl cuprind

În niciun ritm

Am o speranță
Care doar supraviețuiește
Rezistă când te privește
Iubește când te citește

Dar stă să cadă

Ia-mi cuvântul din grămadă
Fă-i ochi să te vadă
Dă-i glas să-nțeleagă
Și mai dă-i

Voie să te aleagă

cam trist

înainte să adormi
vreau să îți mai șoptesc un rând
tu să-l asculți cu inima pe buze
îmbrățișând ce ai păstrat din mine
chiar dacă sunt doar câteva versuri
scrise repede pe o bucată rătăcită de hârtie

înainte să adorm
mai citesc o bucată din tine
dau cu sufletul de pereți
încercând să pornesc spre tine
chiar dacă fizic sunt doar câțiva pași
și simt că nu am să ajung niciodată

înainte să adormim
mi-aș dori să zâmbim
să ne tăcem să ne vorbim să ne fim
actori și regizori ca-n film
că altfel ar fi
cam trist

Suflet natural

Tu cât de natural/ă ești în tot ceea ce spui și ce faci? Când ai spus ultima oară unei persoane direct în față „eu nu am chef de prostiile tale”, chiar cu riscul de a fi acuzat/ă de cinism? Când ai spus ultima oară unei persoane, plin/ă de sinceritate, „mie îmi place foarte mult ceea ce faci” sau „îmi placi foarte mult”? Eu recunosc că pe cele din urmă nu le-am mai spus, deși ar trebui, și nu am făcut asta de teamă că ar crede că doar vreau să fac un compliment, ci din alte motive ușor deductibile dacă ai mai aruncat câte un ochi pe ce mai scriu pe aici.

Când vine vorba de ingrediente naturale necesare unui suflet onest, primul care îmi trece prin minte este CUVÂNTUL. Acesta nu trebuie luat niciodată din alte părți, ci sădit și cules din propria grădină. Cuvântul trebuie lăsat să crească și să se coacă la lumina gândurilor bune, nedisimulate, și oferit exact atunci când își atinge maturitatea. Poți alege dacă din acest ingredient vei face alcool sau dulcețuri și dacă îl vei servi crud sau îl vei conserva pentru momente mai grele. Stând la baza majorității interacțiunilor dintre oameni, cred că cuvântul este baza naturaleții oricărui suflet.

Din categoria cuvintelor conservate, un lucru care dă frumusețe și încredere unui suflet este POEZIA. Aceasta nu poate porni decât dintr-un suflet cu adevărat natural, neatins de dăunători și crescut cu migală și dragoste. Mulți oameni nu înțeleg poezia tuturor lucrurilor care ne înconjoară și spun „dar nu are rimă, versurile nu au măsuri egale… ” și nu pot decât să simt o mare părere de rău pentru ei. Asta nu înseamnă că spiritul lor nu este sau nu poate fi natural, ci că fructul de care vorbeam în paragraful anterior încă nu s-a copt. Din păcate, chiar cred că la unii dintre ei este posibil să nu fie bun de cules niciodată. Însă, pentru ceilalți, va face întotdeauna mai ușoară (re)cunoașterea dintre două suflete.

Pentru ca sufletul nostru să fie plin de Farmec, mai e nevoie de un lucru: un corp natural, fără adaosuri comerciale sau de alte tipuri, pe care nu le mai găsim doar în unele produse de pe piață, ci chiar în noi înșine. De exemplu, o cremă pentru mâini și unghii cu argan protejează pielea împotriva uscării, făcând-o să se simtă ca un sărut sub o ploaie de vară, la fel cum poezia protejează un suflet natural de unul care a suferit puternice influențe nefaste.

SUPER_BLOG_ARGAN-300x300

Niciodată nu este prea târziu să (începem să) lucrăm la naturalizarea sufletului nostru și putem aborda cele trei elemente de mai sus separat sau simultan, în funcție de cât de pregătiți ne simțim.

Să recapitulăm: sădim cuvântul și avem grijă ca acesta să dea cele mai bune roade. Facem din el compoturi de poezie pe care să le oferim oamenilor la care ținem cel mai mult și pe care ne dorim să îi avem mereu alături. Avem în vedere ca înfățișarea să reflecte ceea ce suntem pe interior și să nu fie o invenție cu scop publicitar. Felicitări, tocmai ai asistat la nașterea unui suflet natural!

 

*text inspirat de Farmec și scris pentru Spring SuperBlog 2017