Comuni(Că)cat de presă

Cred că nu există blogger care să nu fi primit cel puțin un comunicat de presă, nu în întreaga lui activitate, ci într-o lună. Cred că nu exagerez. În ultima săptămână eu am primit cel puțin unul pe zi. Știi ce s-a întâmplat cu ele? Le-am ignorat! Sunt de părere că ceva trebuie să se schimbe în zona asta.

Cred că astăzi nu mai este suficient să trimiți un text lung, sec și plictisitor despre produsul tău către toți editorii ale căror adrese de e-mail le ai. Nimeni nu va lua cu copy/paste articolul tău doar de dragul de a avea conținut pe blog. Și în niciun caz nu se va obosi să-l redea în cuvinte proprii, din același motiv.

Astăzi, dacă vrei să se scrie despre tine, trebuie să dai ceva la schimb. Fă o mică activare cu cei care ți-ai dori să te promoveze, dă-le produsul să îl testeze. Știu, ce ai tu e nou, performant și atrăgător… adică exact la fel ca toate celelalte produse. Trebuie să găsești noi moduri prin care să te diferențiezi de ceilalți.

Știu și la ce te gândești acum: uite, iar s-a găsit un pișcotar să comenteze, asta e o metodă clasică și încă funcționează! Poate mai merge așa, chiar nu știu, însă simplul fapt că mulți o folosesc te face să nu mai ieși cu nimic în evidență. De ce să nu profiți de multitudinea de idei pe care bloggerii (nu eu, Ștefan, ci toți cei cărora le trimiți comunicate) le au zi de zi? Doar că, ce să vezi, ideile astea nu sunt gratuite!

Ieri seară văzui un film

A trecut ceva timp de când nu am mai văzut un film, exceptând serialul Doctor Who, la care sunt pe la episodul 11 din sezonul 5 (1968). Seara trecută am ieșit puțin din rutină și mi-am amintit câteva posibile motive pentru care nu mă uit la lungmetraje. Nu e vorba că nu aș avea răbdare sau că aș fi prea pretențios cu privire la genul filmului. De fapt, cel de aseară a combinat destul de bine acțiunea cu comedia. Câteva cuvinte despre Baywatch 2017 (căci acesta e filmul în cauză) am scris pe blogul lui Emil. Aici voi scrie dintr-o altă perspectivă.

Nu îmi place să mă uit la filme singur. Multe dintre activitățile mele (incluzând, dar nelimitându-se la 🙂 ), mersul la cursuri sau la film) sunt doar niste pretexte pentru a intra în contact cu lumea. Cel mai rău lucru pe care îl poate face o persoană depresivă este să se rupă de ceilalți; eu mi-am dat seama încă de la început și am făcut tot ce am putut pentru a nu lăsa asta să se întâmple. Plus că te simți altfel atunci când ai activități comune cu prietenii sau alte persoane importante pentru tine.

O altă cauză ar putea fi nivelul ridicat de empatie pe care sunt nevoit să îl car după mine zilnic (și despre care am să mai scriu într-un viitor articol). Ceea ce poate îi atrage pe unii oameni la un film, pe mine m-ar putea respinge, pentru că cea mai mică încărcătură emoțională îmi poate schimba instantaneu dispoziția și nu în bine. Dar să nu zăbovim prea mult în zona asta. 😀

Ieri seară văzui un film și, chiar dacă nu sunt cinEmil, pardon cinefil :)), mă bucur că am reușit să adun câteva cuvinte despre el. Îmi place să fac lucruri și să scriu despre ele. Ce nu îmi place e că, tocmai când simțeam că îmi intru-n normalitate cu scrisul, apar problemele. E deja a doua dată în mai puțin de o săptămână când scriu fără țigări, ca în cazul interviului pe care l-am dat sâmbătă, și, la fel ca la începutul meu în​ blogging, va trebui să îmi redactez articolele pe smartphone, căci laptopul a cedat din nou.

Hai, gata cu asta, mâine poate vă scriu despre ceva mai vesel! Sau nu.

Unde se duc ideile când se duc?

Dacă aș spune cuiva că am o grămadă de idei, tot timpul, cel mai probabil nu m-ar crede. Dar chiar am. Am idei când sunt singur și când sunt cu prietenii; când sunt cu persoane cunoscute sau necunoscute; când mă gândesc la ea sau când mă aflu lângă ea. O mulțime de idei suficient de puternice încât să schimbe lumea. Nu întreaga lume, dar cel puțin lumea mea, bula asta mică din care fac parte doar eu.

Și atunci, când vine vorba de a le pune în aplicare, de a face ceva concret, cum ar fi scrisul pe blogul ăsta uitat între file de poezie, unde se duc ideile? De ce dispar ele cu desăvârșire, de parcă nu aș fi în stare să îmi fac o banală listă de cumpărături, darămite să scriu ceva care să fie cât de cât util, măcar pentru câteva persoane?

Și dacă aș avea, totuși, ideile astea atunci când trebuie, când ar putea să conteze cu adevărat? Cineva spunea cândva că ideile, de unele singure, nu valorează nimic. Tind să îi dau dreptate. În cazul ăsta, de ce m-am mai obosit să scriu tot ce ai citit mai sus? Știi tu cumva?

Zero Cuvinte

Astăzi cred că a fost prima zi în care am simțit că nu are niciun rost să scriu. Că nu are rost să mă mai preocupe pasiunile actuale. Îmi venea să renunț la muzică, să renunț la poezie; mi-e din ce în ce mai clar că simplele cuvinte nu au absolut nicio valoare. Totuși, am mai aruncat câteva într-un colț de carnețel, ca un fel de rămas bun. Nu, nu renunț, deși cred că am aproape suficientă putere să o fac. Doar că au apărut câteva lucruri care m-au dat total peste cap și trebuie să învăț cum să mă descurc cu ele.

O parte din lucrurile astea sunt niște chestii firești, o evoluție față de eul de ieri. Dar întâmplarea care m-a derutat cel mai tare este un pic ciudată, din punctul meu de vedere. Pe scurt, m-am îndrăgostit. Dar nu oricum, ci puternic și naiv, la fel ca în perioada școlii sau a liceului, ceea ce nu credeam că mai este posbil la 23 de ani. La fel ca într-unele din experiențele din perioadele anterior amintite, nu este ceva reciproc, însă tot nu mă pot obișnui cu asta (oare ar putea cineva vreodată?).

Asta mi-a redat un pic inspirația de a scrie, însă mi-a luat din forța cuvintelor. Parcă nu îmi mai aparțin. Oricât aș scrie, nu mai reușesc să sec această trăire din interiorul meu. Știu că unele persoane ar spune că acolo ar și trebui să rămână, nu undeva în văzul tuturor. Dar eu simt că am semnat un fel de pact prin care îmi expun sufletul ca în fața unui chirurg atunci când am început să scriu în acest colțișor al meu de internet.

Am început să mă gândesc la unele lucruri (care am observat că sunt scrise, de obicei, mai mult de fete 😀 ) de genul „oare ce i-aș spune dacă aș întâlni-o pe stradă?” sau „oare s-ar opri să mă asculte?”.

Nu mi-am propus cu acest articol să-ți abat atenția, cititorule, de la lucrurile tale mai importante. Voiam doar să scriu că am trecut și eu prin asta și speram că până la sfârșitul cuvintelor voi putea înțelege ce mi se întâmplă și de ce le-am scris.

Constat că nu știu: cum, de ce, când.

rămase
cuvinte
zero

Joaca de-a blogul

După cum mai spuneam (parcă) într-un alt articol, odată cu sfârșitul de săptămână vine și o scădere în statisticile blogurilor mele. Însă cea de săptămâna aceasta m-a „speriat” destul de tare. Ce-i drept, parcă (de fapt, sigur) nici eu nu am reușit să mă implic foarte mult și am să dau vina pe o pană de inspirație, de care am impresia că mă lovesc tot mai des în ultima vreme. Dar nu am de ce să îmi fac griji!

Când am citit despre modificările pe care le-a făcut Google în algoritmii săi de clasare în paginile de rezultate, am observat că site-urile date ca exemplu ca fiind afectate (pozitiv sau negativ) de schimbări avea statisticile destul de liniare (spre deosebire de ale mele, dar nu asta contează acum), astfel putând fi văzute cu ușurință schimbările de trend. Observația asta mi-a reamintit să mă uit la „performanțele” blogurilor mele pe o perioadă mai întinsă de timp. Așa am văzut că cea mai mare (s)cădere s-a înregistrat pe parcursul lunii februarie și, începând cu luna care abia s-a încheiat, „copilașii” mei internetici au început ușor să crească.

Una dintre glumele (nu prea reușite) care au fost făcute pe 1 aprilie de către un site care se ocupă cu SEO și altele asemenea spunea că Google a introdus un algoritm care va avantaja site-urile/blogurile mici. Până când această glumă va deveni realitate pot doar să sper că munca mea din ultimii ani va însemna ceva, dincolo de aprecierile și încurajările pe care le primesc (și) acum!

Să optimizăm toate poveștile!

Poveștile s-au născut odată cu lumea și vor muri tot odată cu aceasta. Au străbătut tot felul de meleaguri și și-au făcut culcuș prin casele multor tipuri de oameni. Au fost spuse sau scrise și au bucurat sau întristat mulți copii și adulți. S-au propagat prin diverse mijloace și au avut mereu puterea să evolueze. Au fost atât de puternice încât internetul nu le-a putut distruge, așa că a fost robit să le poarte într-însul. Dar asta le-a făcut să aibă o formă specifică zilelor noastre, una care le asigură circulația și sosirea în siguranță la destinație. Despre asta am să vă vorbesc acum.

Cele mai celebre povești au avut dintotdeauna și au în continuare o prințesă sau o fată simplă care va deveni, însă, prințesă. Dacă în trecut era ori mai sfioasă și își petrecea timpul în camera ei din turnul cel mai înalt, așteptându-l pe prinț, ori mai plină de energie și făcea dese plimbări prin pădure, acum ea trebuie să fie în mai multe locuri în același timp; un fel de hologramă. Prințesa de astăzi trebuie să fie atât pe coperta I a cărții, cât și pe coperta II, să apară în poveste încă de la începutul acesteia, să o întâlnim de mai multe ori și să stea și în brațele prințului. Toate astea simultan! Prințesa de azi nu trebuie să apară în nicio altă poveste.

Prințul are și el câteva atribuții, dar mult mai puține decât acele ale prințesei. El trebuie să aibă mereu cheile regatului și, după cum a spus anterior, să o îmbrățișeze pe prințesă fără încetare. Pot apărea mai mulți prinți în poveștile de azi, dar numai unul este reprezentativ.

Istorisirile de astăzi se întrețes. Nu poți scrie o poveste foarte apropiată de perfecțiune dacă nu faci referire la o altă narațiune. Cei însărcinați cu acest lucru sunt pajii de la castel, ei au voie să facă parte din mai multe povești, mai ales dacă și-au învățat bine rolurile. Nu cumva să o lăsați pe prințesă să facă referire la o altă întâmplare, că se dărâmă povestea curentă.

Toate poveștile de azi ar trebui să îi adăpostească în ele pe cei 300 de spartani, sau cât mai mulți dintre ei. Ei se asigură că Marele Povestitor va afla despre acestă aventură și o va împărtăși și cu alți oameni.

Nu în ultimul rând, fiecare poveste trebuie să aibă niște zâne. Una sau două (dar nu mai multe) mai importante să le spună celorlalte (nici ele nu trebuie să fie prea multe) încotro să își îndrepte vrăjile și de ce tip să fie acestea. Zânele au un farmec aparte care, și el, îl atrage pe Marele Povestitor.

Astea sunt unele dintre secretele poveștilor de azi, dacă le aplicăm ne vom obișnui cu ele și nici nu ne vom da seama când s-a scris snoava!

Fiecare articol de pe bloguri este o poveste și cred că v-ați dat seama deja și cine este Marele Povestitor. Ghiciți ce sunt și celelalte personaje?

Convenție nulă

furnicile astea nu mai știu să meargă
li s-a tocit și auzul
vai de persoana care îndrăznește să le deranjeze
că i se urcă în creier
eu deja le arunc de pe mine pe unde nimeresc
încă nu le calc în picioare
că voi mai avea nevoie de ele
dar îmi pregătesc o mască
și un costum de circar

nu mai folosi aceste puncte
ce nu s-au născut din creion
și nu știu să mai gâdile urechi
pentru că până și ele
și-au uitat scopul
și merg pe sârmă
mixând prăjituri