Ce caută poezia pe bloguri?

În ultimii ani mă lamentam pe aici că nu prea îmi mai găsesc timp și, mai ales, chef să citesc. Spuneam că jurnalul meu de lectură tinde să dispară, lucru parțial adevărat, și că ar fi bine dacă mi-aș impune o limită minimă care să fie cel puțin egală cu numărul de cărți citite în anul precedent. De ceva timp, însă, mi-am dat seama că lucrurile nu sunt chiar atât de grave pe cât par, ci doar o consecință firească a digitalizării.

Chiar dacă mai văd oameni care citesc cărți în format clasic, chiar și prin tramvaie sau autobuze, aceștia sunt doar o excepție. Știm deja că literatura printată aduce cu sine câteva inconveniențe. unele datorate volumului sau masei acesteia, iar altele, mai importante acum (cred eu), legate de rapiditatea cu care putem avea acces la conținut.

Deși spuneam că jurnalul meu de lectură a scăzut, de fapt, situația ar putea fi exact opusă. Într-adevăr am citit mai puține titluri, însă cred că timpul pe care îl acord lecturii a crescut. De ce? Pentru că, datorită unui serviciu pe care îl folosim cu toții, am literatura la un loc cu toate lucrurile care mă interesează. Concret, în loc să citesc cărți (fie ele printate sau e-book-uri), consum acest tip de conținut direct de pe paginile de Facebook sau blogurile autorilor.

Deci, ce caută poezia pe bloguri? Ea nu caută nimic, pentru că se află exact acolo unde trebuie! Noi trebuie să încetăm să o căutăm doar în locurile unde o puneau străbunicii noștri și să ne uităm mai spre prezent (care, chiar și el, este deja destul de vechi). Constat că, deși avem de mult timp uneltele necesare, încă nu prea am reușit să digitalizăm poezia și mai avem de lucrat împreună, autori și cititori, ca să facem acest lucru într-un mod cât mai util pentru ambele părți!

Unde se duc ideile când se duc?

Dacă aș spune cuiva că am o grămadă de idei, tot timpul, cel mai probabil nu m-ar crede. Dar chiar am. Am idei când sunt singur și când sunt cu prietenii; când sunt cu persoane cunoscute sau necunoscute; când mă gândesc la ea sau când mă aflu lângă ea. O mulțime de idei suficient de puternice încât să schimbe lumea. Nu întreaga lume, dar cel puțin lumea mea, bula asta mică din care fac parte doar eu.

Și atunci, când vine vorba de a le pune în aplicare, de a face ceva concret, cum ar fi scrisul pe blogul ăsta uitat între file de poezie, unde se duc ideile? De ce dispar ele cu desăvârșire, de parcă nu aș fi în stare să îmi fac o banală listă de cumpărături, darămite să scriu ceva care să fie cât de cât util, măcar pentru câteva persoane?

Și dacă aș avea, totuși, ideile astea atunci când trebuie, când ar putea să conteze cu adevărat? Cineva spunea cândva că ideile, de unele singure, nu valorează nimic. Tind să îi dau dreptate. În cazul ăsta, de ce m-am mai obosit să scriu tot ce ai citit mai sus? Știi tu cumva?

în rest e bine

in-rest-e-bine

zăpada e multă pe șosea
și se circulă greu
cu multe întârzieri
în rest e bine

vântul bate puternic
e ger de nu-mi mai simt fața sau mâinile
iar fulgii de nea îmi intră peste tot
în rest e bine

aud voci
îmi vorbesc câini și ziduri
aud oameni certându-se cu vântul
în rest e bine

am febră
mâncarea e pe terminate
țigările sunt pe terminate
în rest e bine

tu nu ești aici
și orele sunt pline de ele înseși
capul și inima sunt goale
în rest e bine

aștept să se termine totul pentru că
totul e groaznic
totul e ca naiba

în rest e bine

Ăsta nu e un tutorial!

Cine mă mai citește din când în când știe că uneori mai scriu și articole din „sfera” IT (extrem de rar vara asta). Ceea ce nu cred că am menționat e faptul că, deși sunt pasionat de tehnologie de mai mulți ani, abia cu un an în urmă am reușit să îmi iau primul router. Nu am să intru aici în detalii despre instalarea lui, ci am să scriu, atât cât îmi amintesc, despre ziua aceea.

Era joi. Se anunța, ca de obicei, o zi de muncă extrem de lungă și grea, care venea după alte zile asemenea. Mi-am băut cafeaua, după cum obișnuiam, în stația de unde ne lua autobuzul către fabrică. Am ajuns la locul supliciului și mi-am început activitatea. Câteva ore a fost ok, dar apoi toți mușchii au început să doară îngrozitor, de nu am mai putut sta nici jos, nici în picioare. Nu am găsit niciun superior de la care să cer o învoire (pe care, oricum, nu aș fi primit-o), așa că am plecat.

Ajuns înapoi în oraș, m-am așezat pe cea mai apropiată bancă liberă și am stat acolo câteva ore până când am început să mă simt mai bine. Apoi mi-a tercut prin cap să fac un lucru pe care îl plănuisem de mai mult timp: să-mi cumpăr un router wireless. Am intrat în cel mai apropiat magazin de electronice (era imediat lângă stația în care mă aflam), m-am dus direct la raftul potrivit, am pus mâna pe cutie și nu i-am mai dat drumul: „Până aici ți-a fost, tu vii cu mine!”.

Am mers acasă. M-am mai odihnit câteva ore. Când m-am putut ridica din pat, mi-am îndreptat atenția către noua „jucărie”. Am aruncat-o în priză, i-am conectat cablul de internet și, pentru că eram nerăbdător, am scos direct telefonul și am accesat de pe acesta interfața de instalare. A durat cel mult 5 minute până când am completat totul așa cum trebuia și… nu mergea. De vină era o setare automată care nu se potrivea cu rețeaua mea de internet. Am rezolvat-o și nu mai știu dacă am apucat să marchez asta printr-un articol pe blog, căci eram deja epuizat. Abia după câteva zile a urmat și achiziția laptop-ului, pe care aș fi vrut să îl conectez la un televizor cu ajutorul unui cablu HDMI, lucru care, din anumite motive, nu s-a mai întâmplat.

Această întâmplare mi-a fost reamintită de Conectica (și scrisă pentru SuperBlog 2016) și trebuia să fie ceva cu „fun”. Dacă povestea în sine nu are așa ceva, eu găsesc, totuși, amuzant modul cum ultima zi de muncă s-a transformat în prima seară cu internet wireless în casă.

#1din2milioane

1 din 2 milioane de oameni se pierde zilnic. În și de el însuși, în și față de cei din jur; în și împrejurul orașului în care locuiește. Cei mai norocoși rămân așa, duși de un val uscat și amestecați de viață într-o destinație de weekend prelungit din care uită să se mai întoarcă.

1 din 2 milioane de oameni se sufocă în fiecare toamnă. Îl apasă blocurile și parcurile, trotuarele și parcările și parcă și persoanele pe care nu a apucat să le cunoască, dar și cele pe care va urma să le cunoască. Așa că pleacă într-un city break low cost cu toate gândurile sale, sperând că, într-o dimineață, trezindu-se va realiza că viața lui este schimbată total deși, paradoxal, este exact la fel ca înainte.

1 din 2 milioane de oameni plânge în fiecare stație, îmbrățișat fiind doar de scaunele obosite din tramvaie. Este, în același timp, speriat și impresionat de noua viață pe care o are de nici 2 zile. Caută facilități de călătorie pentru familia de doruri pe care o poartă veșnic cu el, iar ca bagaje de mână are toate speranțele, pe care le strânge la piept atunci când îi e foame.

Băga-mi-aș… acum am realizat: eu sunt #1din2milioane! Cum fac să mă deconectez din chestia asta? Sau… dacă tot mă pierd prin București, aș putea să zbor cu Ryanair și să mă pierd și prin Berlin…

tarite-ryanair

*poveste inspirată de Ryanair și scrisă pentru SuperBlog 2016

Utilizatorul de internet

Utilizatorul de internet este un animal pașnic. El își pozează florile și vitele din ogradă, apoi le distribuie în social media. Nu e interesat de războaie și nici de certuri pe parcele de pământ. Utilizatorul de internet fierbe o ciorbă live din care gustă zâmbind, fără să o scuipe în spatele camerei (foto/video). Utilizatorul de internet declară război celorlalți, căutând să tragă cât mai mult din lățimea de bandă peste smart-făcălețul lui. Întotdeauna va avea un sfat despre cum să îți culegi via de aprecieri atunci când tu vrei doar să semeni ceva ca să nu rămână ogorul nearat. Utilizatorul de internet a trecut prin toate situațiile prin care trec toți ceilalți consăteni ai lui la un loc; de fiecare dată s-a descurcat nu doar mai bine, ci exemplar și el nu îți scoate ochii cu furca de cinșpe’ hectare-megapixeli, el doar îți spune.

Utilizatorul de internet pare să câștige o grămadă de grâne, deși nu l-a văzut nimeni vreodată să închirieze vreo combină (agricolă) personală -zisă și pc– pentru a își aduna recolta, chiar dacă el nu are un astfel de utilaj. Oricum, el se laudă doar cu ploaia care îi curge în bătătură (și uneori în casă), nu și cu lacurile care se formează în urma acesteia. El știe că doar vorbind despre ploaie va atrage ploaie. Și, totuși, utilizatorul de internet nu vrea bogăție. El jură pe vaca deja moartă că nu vrea una vie, iar dacă, cumva, primește, își dorește ca aceasta să fie stearpă. Utilizatorul de internet iubește anonimatul și solitudinea, dar cheamă toți vecinii să le povestească despre noua șipcă bătută la poarta fără gard. El nu are pretenții, doar că, în unicitatea lui, își dorește să fie (măcar) la fel ca ceilalți. Dacă e posibil, MAI la fel.

Utilizatorul de internet e tot timpul vesel și trist. El scrie și nu scrie despre cea mai nouă caricatură făcută de cineva după #selfie-ul și asemănarea sa sau despre cea mai mare decepție avută vreodată în ceea ce privește dragostea. El e autoironic, dar doar până la organul genital (adică nu foarte departe) și supărat pe tot ce se întâmplă prin suflete vecine, dar doar până când vine iarna din nou și nu are cine să-i țină ușa, deși lumea s-a așezat la coadă pentru asta de mai multe ori. Utilizatorul de internet postează și nu postează despre cea mai nouă gafă a unui înalt demnitar (oare câtă demnitate peste 1.80 metri îți trebuie pentru a fi numit astfel?) și despre tristețea care îl macină psihic și fizic de mai multe luni. El e puternic precum cel mai dur aliaj metalic descoperit recent în vreo fundătură de conexiune broadband, dar și sensibil când e vorba de animale ce lăcrimează cu bocete umane după stăpânii (*pe 😀 )) ) care au uitat să plătească abonamentul la internet. El reacționează haha sincer la toate postările altora ca el în timp ce plânge pe a nu-știu-câta tastatură din cauza unui citat de-al vreunui scriitor depresiv, postat de un alt utilizator care nu l-a înțeles pe deplin, dar se regăsește în cuvintele respective.

Utilizatorul de internet își plimbă tălpile ochilor pe peretele plângerii (râderii etc.), așteptând să îi cadă cărămizile în cap, chiar dacă nu el le urcă. Uneori, el este mai inutil decât o bășină dată-n ploaie și, totuși, fără el, internetul ar fi cea mai performantă sapă de pe un teren betonat.

Utilizatorul de internet este o pisică. A lui Schrödinger. Și nu este.

Departamentul de Marketing

Mă uit de câteva zile la „lupta” dintre Facebook și aplicațiile care blochează reclamele și am ajuns să îmi pun câteva întrebări. Concluziile la care am ajuns sunt valabile, însă, pentru toate tipurile de reclame, inclusiv cele difuzate de televiziuni.

Oare merită efortul pe care îl depun, deopotrivă, toate părțile implicate în această „luptă”?

Pe de o parte, avem companiile care vor să ajungă la clienți. Pentru acestea cel mai important este ca un public cât mai mare să cunoască sau să își reamintească produsele lor, indiferent prin ce mijloace. Dacă ar putea, pe parcursul tuturor celor de la 5 secunde în sus cât durează un clip publicitar  doar ar repeta numele produsului sau al brand-ului și nimic altceva. Sunt convins că rezultatele ar fi aceleași.

În altă tabără sunt tinerii sau mai puțin tinerii care lucrează în publicitate și îi mint pe cei de mai sus că nu se poate așa, că e nevoie ca produsul să fie livrat împreună cu o poveste sau, și mai rău, că trebuie să se facă ceva nemaiîntâlnit. Așa se ajunge în punctul în care se exagerează și începem să vedem tot felul de lucruri fără logică în pauzele din timpul sau dintre emisiunile de la tv (vezi reclama Hornbach sau reclamele Corso, ca să nu mai zic de Old Spice) și iar nu e bine.

În fine, cea de-a treia parte implicată și cea „vătămată” este consumatorul obișnuit de televiziune, internet etc. Acesta din urmă și-ar dori ca niciun tip de reclamă să nu existe, tratându-le pe toate în mod egal, fără discriminare. El își dorește să vadă un film, un videoclip pe YouTube sau să citească un site fără să simtă că i se bagă pe gât „tratamente miraculoase de mărire a penisului” sau în buzunar ultimul model de smartphone care știe să facă orice, chiar și să țină loc de nevastă, dacă plătește ceva în plus.

Este o luptă inegală și nu mă refer la câștiguri, căci aici e clar care dintre taberele de mai sus le are pe cele mai multe. Mă refer, de fapt, la ideea că totul se rezumă într-un final la o mare minciună, care ar putea fi cuprinsă prin parafrazarea unei zicale ce avea mare trecere în secolul trecut: Ei se prefac că se promovează, noi ne prefacem că le cumpărăm produsele!

Vă spuneam în urmă cu ceva zile că eu nu cred în știri, acum ați aflat și de ce nu (mai) cred nici în publicitate!