Găsește-mă iar!

Am deschis ochii spre dușumeaua rece pe care se formaseră mici lacuri. Primul lucru de care am devenit conștient era frigul din încăpere. Am încercat să mă ridic rapid, însă singurul lucru care s-a întâmplat a fost să mă aleg cu o durere groaznică în tot corpul. Ridic doar privirea. Camera îmi era necunoscută. Aceasta părea că nu prea a mai fost folosită (de mult timp), judecând după tapetul căzut în mai toate locurile, care lăsa să se vadă direct cărămida din zid, și ea sărită pe alocuri. Dar cărămida nu era singurul lucru sărit. Niște găuri mari, dreptunghiulare, cu tocuri care fuseseră cândva albe, aminteau de o pierdută în timp existență a unor uși și ferestre. Și prin aceste găuri se putea vedea cerul…

…care nu oferă o priveliște tocmai plăcută atunci când este plin de nori din care ploaia cade fără parașută. Am reușit să văd asta după ce m-am târât plin băltoacele în care se adunase deja nămol și chiar câteva ființe vii. Stăteam sprijinit în dreptul unei foste ferestre. În dreptul casei era câmp, noroi învârtit în toate părțile, de nestrăbătut. În părți se puteau zări tot felul de boscheți și ceva ce semăna cu o pădure. Și totul era acoperit de sunetul ploii; din când în când, un fulger părea să lovească mult prea aproape ca să mă mai simt în siguranță, iar tunetul făcea să trosnească tot ce mai rămăsese din acoperișul acestei case.

Ca să fie meniul complet, părea că soarele se pregătește să apună. Nici nu știu dacă aveam eu halucinații auditive sau percepeam sunete animalice din depărtare. Uneori vedeam și niște luminițe, nici acestea de proveniență umană. Parcă întreaga casă începuse să se miște, să alunece cumva spre pădure.

Atunci s-a întâmplat! O rază intens luminoasă se apropia rapid de mine. Simțeam cum îmi recapăt puterile. Simțeam că trebuie să mă îndrept către urma de ușă. Ajuns în prag, te-am văzut! Erai chiar tu! Nu te puteam auzi, nici atinge, dar erai acolo și era suficient pentru mine. Chiar în acel moment, ai întins o mână, m-ai apucat de braț și ai tras. Mi-am încordat și eu picioarele și am făcut pasul în afara casei.

Apoi m-am trezit… într-o cameră rece, necunoscută, fără uși, fără geamuri și cu pereți putreziți…

rapid la mine

ai apărut
nu te-ai oprit
de ce mă taci
de ce-ți recit

de ce aștept
de ce nu-ți pasă
și cum aș putea să-ți spun
că-n mintea mea asta bolnavă
ți-e încă locul pregătit

spune-mi cum să-ți aranjez
să-ți fac șederea mai plăcută
că am de gând să te păstrez
o viață neîntreruptă

seara asta-mi înnoiesc
chemarea surdă către tine
și precum mi-ai apărut
aștept să vii rapid la mine

Iubire și răcoare

Mi-am lăsat mintea să îți alunece în brațe, să o legeni cum știi doar tu. Să îi faci umbră cu buzele când e înfierbântată de iubire. Sărută-mă direct cu bătăile inimii, vreau să aud mereu ceea ce umblă prin tine.

Lasă-mă să îmi rezem capul pe umărul tău, să îți așez pe el scântei nevinovate. Am să îți recit fiecare pulsare de sânge, să-ți liniștesc fiecare os nou-născut al iubirii. Am să-ți prind versuri în păr, îți pieptăn inima cu ele.

Mă fascinează aleea șoaptelor tale; pornește de pe al tău gât și mi se oprește în piept. Vreau să ne uităm cu ochii închiși la noapte și să simțim vedeniile sentimentelor noastre. Vârfurile degetelor să ne creeze fiori și răcoare.

Noaptea astea putea să fie prima în care ne îmbrățișăm dual. Însă tu ești plecată și mă ciupesc secundele de picioare. Dar, în caz că ți-e dor și ție să pornești viitorul mai devreme, am să îți scriu și în seara următoare.

Stropit de inspirație

Azi, pomii au început să umble. Mereu pe partea însorită, copacii au învățat să cânte la fluier. Le zboară ideile prin te-miri-ce locuință. Cine mai înoată prin ploaie pe vremea asta? Oare ce discuții au între ei? Cu ce băuturi se relaxează pomii?

Doi nori joacă poker. Câștigă cu rândul. Unul dintre ei a scăpat două fulgere de plictiseală; acum cască. Urmărește copacii. Celălalt nor se îndreaptă către o porție de uscat uscat și se scutură nițel. Și-a uitat pelerina de ploaie pe alt cer.

Lipite de asfaltul jilav, două gume mestecate se privesc insistent. Tocmai ce au fost date afară de la o expoziție speologică. Tot ce le-a rămas este să aștepte… și ploaia nu mai vine.

Timpul este plecat de cam mult. Nimeni nu l-a mai văzut în ultimele zile. Uneori fuge să se îmbete nevăzut de nimeni. Pomii, norii și gumele își fac mereu griji pentru el, mai ales că are obiceiul să își uite cheile.

Noi stăm în fața monitorului și citim toate prostiile…

Am stat cu ea doar cât s-o ard

Stăteam singură în scrumieră. Nimeni nu mă băga în seamă. Îmi venea să ard de dragul soarelui ce îmi făcea cu ochiul trecând prin paharele cu bere. Dar eu eram deja aprinsă de altcineva. Persoana ale cărei buze m-au atins pentru întâia dată lua câte o parte din mine la fiecare sărut. Și nu îmi părea rău. Simțeam că ăsta este scopul meu în viață și eram folosită la maximum pe altarul acestuia.

Soarele începuse să se ascundă (credeam eu) pentru că simțise că nu are nicio șansă la vreo victorie asupra mea. Halbele de pe masă au căpătat umbre dușmănoase și parcă toate mâinile dispăruseră. Nici prietenele mele, altădată cu scăpărici în obraji, nu se mai aflau prin preajmă. Jumătatea mea s-a făcut nevăzută de parcă fusese doar un vis; un vis minunat din care te trezești cu părere de rău.

Atunci când toată lumina directă și căldura mistuitoare au devenit minute chinuitoare de așteptare într-un început de briză mi-am dat seama: fusesem părăsită. Fără un ultim sărut de adio, fără o îmbrățișare prietenească și o ușoară bătaie pe spate. În clipa următoare am savurat începutul sfârșitului meu: ploaia.

Picapemafe

Ploaia cădea pe cărămida din colțul străzii. O pisică cu ochii verzi își plimba coada pe sub lumina felinarelor ruginite. Sub o fereastră se clătina ceva, făcând un zgomot supărător pentru cei care încercau să doarmă. Cerul, frământat de nori, îngâna ceva neauzit.

Un om cu pelerină a trecut rapid, chiar pe mijlocul șoselei. I-a căzut ceva din buzunar, dar nu a observat. Ploaia cădea pe obiectul abandonat cu sunete metalice ascuțite. Felinarele, curioase, ar fi vrut să se apropie să vadă ce este. Dar chiar în acel moment, o mașină cu farurile aprinse spulberă apa pe trotuare și pe pisica nedumerită. Omul cu pelerină se întoarce și nu mai găsește nimic. Cerul râde tăcut.

Aceeași stradă, aceeași cărămidă; pisica a dispărut. Lutul ars începe să vorbească cu felinarele. Discuția este una simplă, doar de dragul trecerii timpului. Nu l-au mai văzut de mult pe acea stradă. Un felinar se împiedică de o bordură și aproape că lasă să-i scape o înjurătură. Un vecin fără somn deschide larg fereastra pentru a lua o gură de aer. De rușine, velinarul era să se stingă; a dat vina pe vânt.

Revine pisica, aducând cu sine un obiect. Într-un colț umbrit stătea omul cu pelerină. Doar ce își aprinsese o țigară când o mașină a trecut cu farurile aprinse și l-a udat de sus până jos. A oprit și șoferul și-a prezentat scuzele, oferindu-se să-l ducă pe omul cu pelerină unde avea nevoie. Cărămida se întâlnește cu pisica și fac schimbul.

Ploaia a încetat. Cerul a adormit.

Să optimizăm toate poveștile!

Poveștile s-au născut odată cu lumea și vor muri tot odată cu aceasta. Au străbătut tot felul de meleaguri și și-au făcut culcuș prin casele multor tipuri de oameni. Au fost spuse sau scrise și au bucurat sau întristat mulți copii și adulți. S-au propagat prin diverse mijloace și au avut mereu puterea să evolueze. Au fost atât de puternice încât internetul nu le-a putut distruge, așa că a fost robit să le poarte într-însul. Dar asta le-a făcut să aibă o formă specifică zilelor noastre, una care le asigură circulația și sosirea în siguranță la destinație. Despre asta am să vă vorbesc acum.

Cele mai celebre povești au avut dintotdeauna și au în continuare o prințesă sau o fată simplă care va deveni, însă, prințesă. Dacă în trecut era ori mai sfioasă și își petrecea timpul în camera ei din turnul cel mai înalt, așteptându-l pe prinț, ori mai plină de energie și făcea dese plimbări prin pădure, acum ea trebuie să fie în mai multe locuri în același timp; un fel de hologramă. Prințesa de astăzi trebuie să fie atât pe coperta I a cărții, cât și pe coperta II, să apară în poveste încă de la începutul acesteia, să o întâlnim de mai multe ori și să stea și în brațele prințului. Toate astea simultan! Prințesa de azi nu trebuie să apară în nicio altă poveste.

Prințul are și el câteva atribuții, dar mult mai puține decât acele ale prințesei. El trebuie să aibă mereu cheile regatului și, după cum a spus anterior, să o îmbrățișeze pe prințesă fără încetare. Pot apărea mai mulți prinți în poveștile de azi, dar numai unul este reprezentativ.

Istorisirile de astăzi se întrețes. Nu poți scrie o poveste foarte apropiată de perfecțiune dacă nu faci referire la o altă narațiune. Cei însărcinați cu acest lucru sunt pajii de la castel, ei au voie să facă parte din mai multe povești, mai ales dacă și-au învățat bine rolurile. Nu cumva să o lăsați pe prințesă să facă referire la o altă întâmplare, că se dărâmă povestea curentă.

Toate poveștile de azi ar trebui să îi adăpostească în ele pe cei 300 de spartani, sau cât mai mulți dintre ei. Ei se asigură că Marele Povestitor va afla despre acestă aventură și o va împărtăși și cu alți oameni.

Nu în ultimul rând, fiecare poveste trebuie să aibă niște zâne. Una sau două (dar nu mai multe) mai importante să le spună celorlalte (nici ele nu trebuie să fie prea multe) încotro să își îndrepte vrăjile și de ce tip să fie acestea. Zânele au un farmec aparte care, și el, îl atrage pe Marele Povestitor.

Astea sunt unele dintre secretele poveștilor de azi, dacă le aplicăm ne vom obișnui cu ele și nici nu ne vom da seama când s-a scris snoava!

Fiecare articol de pe bloguri este o poveste și cred că v-ați dat seama deja și cine este Marele Povestitor. Ghiciți ce sunt și celelalte personaje?