Găsește-mă iar!

Am deschis ochii spre dușumeaua rece pe care se formaseră mici lacuri. Primul lucru de care am devenit conștient era frigul din încăpere. Am încercat să mă ridic rapid, însă singurul lucru care s-a întâmplat a fost să mă aleg cu o durere groaznică în tot corpul. Ridic doar privirea. Camera îmi era necunoscută. Aceasta părea că nu prea a mai fost folosită (de mult timp), judecând după tapetul căzut în mai toate locurile, care lăsa să se vadă direct cărămida din zid, și ea sărită pe alocuri. Dar cărămida nu era singurul lucru sărit. Niște găuri mari, dreptunghiulare, cu tocuri care fuseseră cândva albe, aminteau de o pierdută în timp existență a unor uși și ferestre. Și prin aceste găuri se putea vedea cerul…

…care nu oferă o priveliște tocmai plăcută atunci când este plin de nori din care ploaia cade fără parașută. Am reușit să văd asta după ce m-am târât plin băltoacele în care se adunase deja nămol și chiar câteva ființe vii. Stăteam sprijinit în dreptul unei foste ferestre. În dreptul casei era câmp, noroi învârtit în toate părțile, de nestrăbătut. În părți se puteau zări tot felul de boscheți și ceva ce semăna cu o pădure. Și totul era acoperit de sunetul ploii; din când în când, un fulger părea să lovească mult prea aproape ca să mă mai simt în siguranță, iar tunetul făcea să trosnească tot ce mai rămăsese din acoperișul acestei case.

Ca să fie meniul complet, părea că soarele se pregătește să apună. Nici nu știu dacă aveam eu halucinații auditive sau percepeam sunete animalice din depărtare. Uneori vedeam și niște luminițe, nici acestea de proveniență umană. Parcă întreaga casă începuse să se miște, să alunece cumva spre pădure.

Atunci s-a întâmplat! O rază intens luminoasă se apropia rapid de mine. Simțeam cum îmi recapăt puterile. Simțeam că trebuie să mă îndrept către urma de ușă. Ajuns în prag, te-am văzut! Erai chiar tu! Nu te puteam auzi, nici atinge, dar erai acolo și era suficient pentru mine. Chiar în acel moment, ai întins o mână, m-ai apucat de braț și ai tras. Mi-am încordat și eu picioarele și am făcut pasul în afara casei.

Apoi m-am trezit… într-o cameră rece, necunoscută, fără uși, fără geamuri și cu pereți putreziți…

O melodie

Ascultam o melodie și mi s-a făcut dor
Am simțit o lumină și brusc voiam să te văd
Parcă te-am auzit și aș fi vrut să-ți răspund
Trecea timpul printre noi și m-am întrebat până când

M-am plimbat în jurul lacului nu te-am găsit
Nu mă îneca apa ci ideea că la mine nici nu te-ai gândit
Un lucru mă ține închis că nu prea ți-am mai scris
Ascultam o melodie când am realizat că în tramvai nu există casetofon

Erai tu în mintea mea

Ziua accentelor

La fel ca multe altele, ziua de ieri nu promitea nimic interesant: aceeași rutină care mi-a intrat în reflex, acompaniată de o răceală de care nu reușesc să scap. Și totuși, la drum de seară s-a întâmplat ceva care m-a făcut să mă gândesc la accentul specific al fiecărei limbi.

După cum știe toată lumea, niciun vorbitor nativ al unei limbi nu o pronunță așa cum o învățăm noi la școală. Chiar dimpotrivă, uneori nu îți poți da seama nici măcar despre ce limbă e vorba. De exemplu: germanii au accentul ăla de zici că vorbesc cu gura plină; englezii vorbesc de parcă se ceartă cu tine; francezii au accentul unui avion la decolare; iar chinezii pe cel al unei curse de Formula 1 sau Superbike.

Pe lângă toate acestea, mai este și accentul țigănesc. Absolut indescifrabil. Însă ieri mi-a fost dat să aud ceva ce nu aș fi crezut vreodată: câteva persoane de etnie rromă s-au urcat în autobuzul în care mă aflam și au început să vorbească, atenție!, fără pic de accent. Aproape că descifram cuvinte și puteam delimita fraze, atât de clar vorbeau. Tot nu știam ce își spun (și nu cred că ar fi interesat pe nimeni), dar chiar părea o limbă, cu reguli de vorbire și toate cele! Așa ceva nu auzi în fiecare zi sau, cel puțin, eu nu aud.

Ca bonus, la întoarcere, într-un alt mijloc de transport, doi tineri, cel mai probabil studenți, străini, vorbeau o engleză atât de clară, cu intonație și ce mai vrei, de parcă erau dintr-un film sau piesă de teatru.

La final trebuia să scriu ceva inteligent despre accent, dar noi, muntenii, nu avem!

Ciclopul

cu o mână așeza păsări pe cer
cu cealaltă punea oboselile pe jos

cu un picior lovea la gât
cu celălalt făcea iaduri în pământ

cu un obraz zâmbea spre soare
cu celălalt la florile de la picioare

cu un ochi se uita la nemărginirea spațiului extraterestru
cu celălalt spre universul lui Jules Verne

cu o ureche asculta frunzele din pom
cu cealaltă furnicile cum se duc la somn

asta ar putea fi cu ușurință o poveste cu fantome și ciclopi
dar e un drum cu 104 pe tărâmul plin de gropi

De la distanță

Aici zace
Un fost aproape poet
La margine de deșert
La margine de caiet
Într-o prăpastie
Plină de regret

Aici plânge
O stâncă
Aici mai moare
O rugă
Aici se frânge un suflet
Se prelinge un scâncet

Aici piere
Cărat în spate de durere
Și depus fără onoruri
Un om al multor doruri
Și al cuvintelor nespuse
Înecându-se cu a morții tuse

Aici se stinge
O aproape viață
Un aproape ceva
Ce nu a apucat să fie vreodată

Aici mi se stinge lumina
Și te voi iubi de la distanță

Timp pătrat

Un secundar de ceas
Într-un rol secundar
Care aleargă pe secunde cu cute mărunte pe frunte
Caută multe
Cine le prinde cine le ascunde
Și unde
Sunt minute rotunde și ore pătrate
La Unirii sau la Universitate
Sau altundeva departe
Triumful să-l poarte în noapte

Sunt străzi neumblate
Străvezii cât se poate
Și se poate
Sau așa credeam
Așa părea să scrie în carte
Așa tuna din visuri vărgate
Tobe sparte
Ropote de tropote fugite cu notele
De singurătate

Un secundar de ceas
Rămas fără glas
Mai face un pas
Mai trece un timp
Mai uită un chip
Ce păcat
S-a obișnuit
Devine un mit
Obosit

Închide ora
Mi-e frig…

Prea simplu

Ar fi fost mult prea simplu
De n-ar fi fost atât de complicat
Și aș fi completat nimicul
Cu tot ce va fi și-a existat

Aș fi deschis ochii
Sau mai bine zis
Probabil nici măcar nu i-aș fi închis
Nu aș mai fi scris atâtea porcării

Ar fi fost mai simplu să îți spun
Tu să mă oprești zicând
Știam oricum
Și să ne-mbrățișăm râzând

Ar fi fost atât de simplu cu rimă
Sau fără să-ți fac loc
În suflet și în inimă
Și să nu rămână gol