Suflet natural

Tu cât de natural/ă ești în tot ceea ce spui și ce faci? Când ai spus ultima oară unei persoane direct în față „eu nu am chef de prostiile tale”, chiar cu riscul de a fi acuzat/ă de cinism? Când ai spus ultima oară unei persoane, plin/ă de sinceritate, „mie îmi place foarte mult ceea ce faci” sau „îmi placi foarte mult”? Eu recunosc că pe cele din urmă nu le-am mai spus, deși ar trebui, și nu am făcut asta de teamă că ar crede că doar vreau să fac un compliment, ci din alte motive ușor deductibile dacă ai mai aruncat câte un ochi pe ce mai scriu pe aici.

Când vine vorba de ingrediente naturale necesare unui suflet onest, primul care îmi trece prin minte este CUVÂNTUL. Acesta nu trebuie luat niciodată din alte părți, ci sădit și cules din propria grădină. Cuvântul trebuie lăsat să crească și să se coacă la lumina gândurilor bune, nedisimulate, și oferit exact atunci când își atinge maturitatea. Poți alege dacă din acest ingredient vei face alcool sau dulcețuri și dacă îl vei servi crud sau îl vei conserva pentru momente mai grele. Stând la baza majorității interacțiunilor dintre oameni, cred că cuvântul este baza naturaleții oricărui suflet.

Din categoria cuvintelor conservate, un lucru care dă frumusețe și încredere unui suflet este POEZIA. Aceasta nu poate porni decât dintr-un suflet cu adevărat natural, neatins de dăunători și crescut cu migală și dragoste. Mulți oameni nu înțeleg poezia tuturor lucrurilor care ne înconjoară și spun „dar nu are rimă, versurile nu au măsuri egale… ” și nu pot decât să simt o mare părere de rău pentru ei. Asta nu înseamnă că spiritul lor nu este sau nu poate fi natural, ci că fructul de care vorbeam în paragraful anterior încă nu s-a copt. Din păcate, chiar cred că la unii dintre ei este posibil să nu fie bun de cules niciodată. Însă, pentru ceilalți, va face întotdeauna mai ușoară (re)cunoașterea dintre două suflete.

Pentru ca sufletul nostru să fie plin de Farmec, mai e nevoie de un lucru: un corp natural, fără adaosuri comerciale sau de alte tipuri, pe care nu le mai găsim doar în unele produse de pe piață, ci chiar în noi înșine. De exemplu, o cremă pentru mâini și unghii cu argan protejează pielea împotriva uscării, făcând-o să se simtă ca un sărut sub o ploaie de vară, la fel cum poezia protejează un suflet natural de unul care a suferit puternice influențe nefaste.

SUPER_BLOG_ARGAN-300x300

Niciodată nu este prea târziu să (începem să) lucrăm la naturalizarea sufletului nostru și putem aborda cele trei elemente de mai sus separat sau simultan, în funcție de cât de pregătiți ne simțim.

Să recapitulăm: sădim cuvântul și avem grijă ca acesta să dea cele mai bune roade. Facem din el compoturi de poezie pe care să le oferim oamenilor la care ținem cel mai mult și pe care ne dorim să îi avem mereu alături. Avem în vedere ca înfățișarea să reflecte ceea ce suntem pe interior și să nu fie o invenție cu scop publicitar. Felicitări, tocmai ai asistat la nașterea unui suflet natural!

 

*text inspirat de Farmec și scris pentru Spring SuperBlog 2017

Dacă ne-am muta împreună

Dacă ne-am muta împreună
Am sta în
Brațe comune
Cu câțiva fiori locuitori
Am avea o grădină cu frenezii de frezii
Chiar în stânga livezii
Casa ar avea geamuri fumurii și roșii draperii
Am murdări pereții cu gemuri ca grafferii
Am tăia fericirea felii pe care să le umplem
Cu comicării
Ne-am ascunde după zi să facem noapte
Și sub Calea Lactee vom consuma lactate
Și fructe confiate
Vom umbla la sticle neumblate
De vin din care-o să sorbim până nu mai știm
Să vorbim
Și-atunci degete o să-mpletim în destin

Când ne vom muta împreună
Vom juca jocuri de cuvinte cu palmele unite
Pe prispă
Și-n lipsă de listă ne vom face
Jurăminte
Vom avea o mică mașină
Și-o omidă sub streașină
Seara din hamac vom privi ziua
Cum leșină
Și dacă prin absurd vei găsi iluzia asta divină
În amurg am să m-aud spunând
Că doar tu ești de vină

Călătorind… cu sufletul

Cele mai multe imagini le port în suflet. Nici nu știu exact când am început să fotografiez mai des, dar, cel mai probabil, pot asocia asta cu începutul depresiei, care este tot mai prezentă în viața mea. Nu obișnuiesc să călătoresc prea departe, așa că primele poze au fost captate în parcurile din orașul meu, Călărași, și au fost însoțite de fiecare dată de câteva versuri. Am început să surprind, la început fără să îmi dau seama, tot mai multe locuri și stări odată cu sosirea la București, una dintre primele imagini fiind cea de mai jos.

Unirii
Parcul Unirii

Deși cu mintea și sufletul mă duc deseori foarte departe, nu am cum să fac fotografii acolo; însă pozez aproape zilnic câte ceva de pe unde mă duc picioarele. Nu caut locuri anume, ci mă „limitez” la cele prin care mă duc cu alte „treburi” sau cele pe lângă care trec zilnic, cum ar fi, de exemplu, parcul Cișmigiu sau…

Palpop
Palatul Parlamentului

Uneori trec fără să îmi dau seama pe lângă anumite „obiective”, iar, alteori, parcurg o mică distanță în plus pentru a putea vedea monumente care sunt „prin zonă”.

TriArc
Arcul de Triumf

Dar de cele mai multe ori nici măcar nu fotografiez lucruri importante, ci, dimpotrivă, imagini care îmi transmit mie o anumită poveste și vor ca eu să o spun mai departe. Până în toamna trecută nu m-aș fi gândit vreodată că fotografia se poate lega atât de frumos cu poezia, dar iată-mă acum făcând versuri și din imagini.

Așadar, de fiecare dată când caut o călătorie nouă, am grijă să îmi trimit mai întâi sufletul în recunoaștere. Și, așa, ca o dorință spre mai departe, pe viitor aș vrea să o fotografiez pe ea…

 

*mărturisire „forțată” de momondo și (tran)scrisă pentru Spring SuperBlog 2017

 

 

 

Herăstrău

WP_20170408_16_09_22_Pro

Am mai pătat un parc
Cu vers din timp pătrat
Cu mintea-n dor uitat
Parazitând un suflet paralizat

Dacă par agitat
E fiindcă sunt demodat
Mă-ndrăgostesc de alei
Și de cum bate soarele pe cerceii tăi

Dar aici băncile-s reci de fier
Niște barăci pe poteci unde sper
C-o să vii să dezlegăm un mister
Într-o zi să-ngropăm un blestem

Al meu acela de a rătăci
Când nu urci în nacela iubirii
Iar eu să m-arunc n-am suficiente ferestre zău
Îți las dragostea mea zestre sub o lespede-n Herăstrău

ce și cum

Cu ce stele să îi scriu și pe care cer
Să înțeleagă că mi-a apărut în viață înger

În ce limbă să îi spun, cu câte buze
Să nu poată să mă refuze

Cum să fac ca să evit înc-o mare tragedie
Când ai s-afli c-aste versuri de fapt ți le-adresez ție

Pe gât

Te întrerup doar pentru-atât: să-ți spun ce ți-aș pune la gât. Cu o mână tremurândă de la țigări și cafea ți-aș așeza cu grijă o clipă. O secundă pe care s-o folosești cum vrei tu, fără să conteze de unde a venit și unde se duce. Un moment care să te pună pe gânduri, să te-așeze lângă mine în rânduri. Cu cealaltă mână, ceva mai calmă, ți-aș pune pe umeri sufletul direct din palmă. Să te-ncălzească, vezi?, vremea e încă rece; să te urmărească fără să te împiedice. Un dor netrecător, tot urcător, chiar dacă are teamă de înățime.

Logo-Splendor-pasiune-pentru-bijuterii-RGB-300x109

Am mai multe idei de cadouri, dar nu cred că te vei supăra dacă am să-ți așez pe gât mai întâi poezia. S-ar potrivi de minune lângă ceva de la Splend’or și o atingere caldă dintr-un vis îmbietor. Poate un lănțișor Majorica și o primăvară întreagă cu care să te poți juca. Îți așez melodii pe care să dansăm, îți pulsez pe gât vise mii și lumină. Îți voi înveli brațele într-un mare șal în timp ce ne vom lăsa cuprinși de versul mareșal. Pe degete ți-aș pune inele din rime rebele și pe cap o coroană de stele.

300_bij_39124

Ți-aș așeza pe buze pandantive rimate și diverse motive să nu le dai la o parte. Ți-aș pune poezii brune, bune de pus în cafea, atunci când o bei din ceașca mea. Ți-aș lăsa vreo două-trei vieți, la alegere, sau șaisprezece minus nouă plus două, să facem o culegere. Până la cifra noastră albastră învățăm să scriem pe degete. Ți-aș pune pe cap un parc înflorat și în suflet sunet de aprilie. Ți-aș pune în stomac prăjituri făcute de mine, refăcute de n nederivat ori, până ar ieși bine. Între fiecare degete de la picioare aș pune o bucată de cer, mereu să calci pe moale.

Pe nas îți așez stropi de glas, suflet gaz, inima gaj. Jocuri de cuvinte îți pictez fix pe frunte și alte ore mărunte scoase din buzunarul de la piept. Sub breton ai gust de cozonac, sub palton ai un univers furat, iar sub toc o umbră muribundă. Dar pe gât, chiar acolo lângă un sărut, ce mai pun? Dacă vine un taifun și-mi ia versul, vei ține de el până-l racordez la restul? Lasă-mă să-ți pun pe gât și câțiva nori, puțini de tot, și atunci când soarele îi va acoperi parțial, vei avea pe gât urme de buze!

*inspirat de Splend’or și scris pentru Spring SuperBlog 2017

la ce

La ce-mi trebuie geografie
Când cu buzele pot descoperi
Noi forme de relief pe corpul tău

La ce-mi trebuie matematică
Dacă iubirea mea e integrală
Și lângă tine pot cunoaște infinitul

La ce-mi trebuie sociologie
Dacă suntem doar noi
Și ne chestionăm doar cu privirea

La ce-mi mai trebuie poezie
Când tu ești mult mai mult de-atât
Și nu mai pot să te scriu

Nu-mi mai trebuie moarte când tu ești viața
Am nevoie de viață ca să fiu viu